Moștenirea evreiască a Timișoarei

Comunitatea evreiască din Timișoara nu a dominat niciodată demografia orașului, dar amprenta sa asupra comerțului, medicinei, dreptului și industriei este disproporționată față de mărimea sa. Trei sinagogi încă se află în picioare. Două sunt în uz. Una nu este. Și un cimitir mare pe Calea Șagului păstrează numele celor morți.

Comunitatea evreiască din Timișoara nu a dominat niciodată demografia orașului. La apogeul său, la începutul secolului XX, număra în jur de 15.000 de persoane, aproximativ zece la sută din populație. Dar amprenta sa asupra comerțului, medicinei, dreptului, jurnalisticii și industriei orașului este disproporționată față de mărimea sa. Comunitatea a construit trei sinagogi care încă se află în centrul orașului. Două sunt în uz. Una nu este.

Sinagoga Fabric

Sinagoga Fabric, de pe Strada 3 August 1919, este cea mai mare din oraș și cea mai ornamentată. Construită între 1897 și 1899 în stil neomaur, cu fațadă de cărămidă roșie și arcade în formă de potcoavă, a fost proiectată de arhitectul maghiar Lipót Baumhorn, care a planificat sinagogi în întregul Imperiu Austro-Ungar. Clădirile lui Baumhorn se recunosc după cupole și după cărămida decorativă. Aici cupola este octogonală, ridicându-se deasupra unei săli de rugăciune cu peste 1.000 de locuri. Interiorul, cu coloane de fontă și modele geometrice pictate, este acum folosit pentru concerte și expoziții. Nu este o sinagogă funcțională. Clădirea aparține comunității evreiești, dar este întreținută ca spațiu cultural. Poți vizita în timpul concertelor sau prin programare la biroul comunității. Nu există o expoziție permanentă înăuntru.

Supraviețuirea sinagogii nu este simplă. A fost folosită ca depozit după al Doilea Război Mondial, apoi returnată comunității în anii 1990. O restaurare în anii 2000 a stabilizat structura. Structura clădirii, interior și exterior, este în mare parte originală. Arca unde erau păstrate sulurile Torei este goală. Bima, platforma ridicată de la care se citește Tora, rămâne la locul ei. Într-o după-amiază de zi lucrătoare, cu luminile stinse, spațiul este întunecat și vast. Este o clădire care își amintește mai mult decât face în prezent.

Sinagoga Cetate

Sinagoga Cetate, de pe Strada Mărășești, este cea încă folosită în mod regulat. Construită în 1865, este mai mică și mai puțin decorată decât sinagoga Fabric. Fațada sa este simplă, aproape austeră. Înăuntru, sanctuarul este luminos, cu pereți albi și o arcă simplă. Comunitatea ține slujbe aici vinerea seara și sâmbăta dimineața, deși participarea este mică, adesea mai puțin de douăzeci de bărbați și femei. Sinagoga urmează ritul ortodox, dar comunitatea în sine este acum afiliată Federației Comunităților Evreiești din România, care este ortodoxă. Clădirea găzduiește și birourile comunității. Poți aranja o vizită sunând în avans. Bărbații trebuie să-și acopere capul.

Între cele două sinagogi, pe Strada Timotei Popovici, se află o clădire mai mică care a servit cândva ca școală evreiască și centru comunitar. Nu este deschisă publicului. O placă pe perete, în română și ebraică, o marchează ca sit istoric. Strada în sine, îngustă și liniștită, este paralelă cu canalul Bega. La sfârșitul secolului XIX, această zonă era inima cartierului evreiesc, cu magazine kosher, o baie rituală și un Talmud Tora. Aproape totul a dispărut. Baia s-a închis în anii 1960. Magazinele au devenit de stat după 1948 și nu au mai revenit niciodată în mâini evreiești private.

Moștenirea evreiască a orașului nu este un muzeu. Este un set de clădiri cu o congregație mică, vie, și o absență mult mai mare.

Cimitirul Evreiesc

Cimitirul evreiesc, de pe Calea Șagului, este locul cel mai emoționant. Este mare, peste 20 de hectare, și înconjurat de un zid înalt. Poarta este de obicei încuiată; trebuie să ceri cheia la biroul comunității. Înăuntru, cele mai vechi morminte, lângă intrare, datează de la începutul secolului XIX. Pietrele sunt un amestec de ebraică, germană, maghiară și română. Multe sunt acoperite de vegetație. Cimitirul este încă în uz, dar sunt doar câteva înmormântări pe an. Într-o secțiune, spre spate, există un memorial pentru evreii deportați din Timișoara și din regiunea înconjurătoare a Banatului. Listează nume. Lista nu este completă.

Cimitirul conține și mormântul rabinului care a condus comunitatea în secolul XIX, și mormintele câtorva negustori și doctori proeminenți. Inscripțiile arată cât de integrată devenise comunitatea: multe pietre poartă atât un nume ebraic, cât și unul maghiar sau german. Cimitirul este întreținut de comunitate cu un ajutor din partea consiliului local, dar iarba este tunsă doar de câteva ori pe an. Într-o zi ploioasă, pământul este noroios. Locul nu este amenajat pentru vizitatori. Este un cimitir și se simte ca atare.

Holocaustul în Timișoara

Timișoara nu a făcut parte din Holocaust așa cum au făcut-o Iași sau Chișinău. În vara anului 1941, după ce România a intrat în război de partea Germaniei naziste, evreii din Banat nu au fost deportați în Transnistria, regiunea dintre Nistru și Bug unde sute de mii de evrei români au fost uciși. Minoritatea germană locală, șvabii, avea o mișcare pro-nazistă, dar autoritățile române din Timișoara au rezistat în mare parte deportărilor. Motivul nu a fost umanitar. Economia orașului depindea de afacerile evreiești. Primarul și prefectul au argumentat că deportarea evreilor ar ruina economia locală. Argumentul lor a câștigat, pentru o vreme.

Dar evreii din Timișoara nu erau în siguranță. Din 1940, sub Garda de Fier fascistă și apoi sub dictatura militară a lui Ion Antonescu, evreii au fost demiși din funcțiile publice, proprietățile le-au fost confiscate și au fost forțați în batalioane de muncă. Mulți tineri evrei din Timișoara au fost trimiși să sape șanțuri și să construiască drumuri în mediul rural românesc, unde au fost tratați brutal. Unii au murit de epuizare sau boală. În 1941, după rebeliunea Gărzii de Fier de la București, au fost pogromuri în alte orașe, dar nu în Timișoara. Totuși, amenințarea era constantă. Liderii comunității au fost arestați și ținuți pentru o vreme. În 1944, pe măsură ce armata sovietică se apropia, evreii rămași erau din nou în pericol, dar orașul a fost eliberat înainte ca vreo deportare în masă să poată fi organizată.

După război, comunitatea evreiască din Timișoara s-a micșorat. Unii supraviețuitori au emigrat în Israel, alții în Statele Unite sau Europa de Vest. Regimul comunist, care a preluat puterea în 1947, a închis multe instituții evreiești și a descurajat practica religioasă. Până în anii 1960, comunitatea număra doar câteva mii. Astăzi, sunt mai puțin de 500. Sinagogile sunt uneori goale. Cimitirul este vizitat în principal de descendenți care vin din străinătate. Președintele comunității, care este în anii șaptezeci, încă deschide sinagoga vinerea seara. Este adesea singurul de acolo.

Negustori și Intelectuali

Contribuția evreiască la dezvoltarea Timișoarei este vizibilă în arhitectura și instituțiile orașului. În secolul XIX, negustorii evrei au fost printre primii care au construit fabrici. Familia Weisz deținea o fabrică de textile. Familia Fischer conducea o distilerie. Familia Neumann avea o tipografie. Acestea nu erau ateliere mici; angajau sute de oameni. Camera de comerț a orașului, fondată în 1850, a avut membri evrei de la început. Până în 1900, evreii erau proeminenți în lojele masonice și în profesii. Primul doctor femeie din Timișoara a fost evreu. La fel și primul avocat cu doctorat de la universitate.

Viața culturală a orașului a fost de asemenea modelată de intelectuali evrei. Scriitorul și jurnalistul György Bálint, care scria în maghiară, s-a născut în Timișoara în 1906. Compozitorul și dirijorul Hermann Klee a condus Orchestra Filarmonicii în anii 1920. Arhitectul László Székely, care a proiectat Teatrul Național al orașului și Catedrala Coborârea Duhului Sfânt, nu era evreu, dar multe dintre clădirile moderniste ale orașului au fost proiectate de arhitecți evrei, inclusiv Gimnaziul Piarist și Băile Neptun. Primul cinematograf al orașului, Apollo, a fost deschis de un întreprinzător evreu în 1905. Primul magazin universal, de pe Strada Alba Iulia, a fost deținut de evrei până când a fost naționalizat în 1948.

Această istorie nu este întotdeauna recunoscută. Naratiunea naționalistă românească, reînvie după 1989, tinde să minimizeze rolul minorităților. Dar clădirile rămân. Sinagoga Fabric, Sinagoga Cetate, cimitirul și câteva clădiri comerciale sunt dovada fizică. Nu există un muzeu al istoriei evreiești în Timișoara, deși au existat propuneri. Comunitatea nu are resursele. Consiliul local a finanțat unele lucrări de restaurare la sinagogi, dar nu o expoziție permanentă. Deocamdată, moștenirea este ceea ce vezi când mergi pe străzi: o sinagogă folosită pentru concerte, o sinagogă folosită pentru rugăciuni și un cimitir unde crește iarba.

Dacă vrei să vizitezi, începe la Sinagoga Cetate într-o vineri seara. Slujba începe la ora 18 iarna, la ora 19 vara. Va trebui să suni la biroul comunității în avans. Apoi mergi pe jos până la Sinagoga Fabric, la zece minute distanță. Este de obicei încuiată, dar poți vedea exteriorul. Cimitirul este la o distanță de douăzeci de minute cu tramvaiul de la centru. Ia tramvaiul 1 sau 2 până la Calea Șagului, apoi mergi pe jos. Poarta este încuiată; trebuie să aranjezi accesul prin comunitate. Nu există taxă de intrare, dar o donație este apreciată. Biroul comunității este la Strada Mărășești 6. Numărul de telefon este 0256 491 737. Sună înainte de a merge.