Trandafirii din Elisabetin

Parcul Rozelor a fost amenajat în 1891, distrus ulterior și replantat. Această plimbare acoperă parcul rozelor și cartierul Elisabetin din jurul acestuia.

Elisabetin este cartierul de la sud de Bega, o rețea de străzi trasate pe vremea când Timișoara era încă o cetate, iar periferiile erau locuite de muncitori. Parcul Rozelor se află în interiorul acestei rețele, pe partea de est a Bulevardul Vasile Pârvan, și nu este un parc mare. Nu are lac, nici alee grandioasă de castani, nici statuie de poet pe soclu. Are trandafiri. Acesta este esențialul. Parcul a fost amenajat în 1891, ceea ce îl face mai vechi decât majoritatea clădirilor din jur, și a fost distrus și replantat cel puțin o dată. Ce străbați acum este o reconstrucție, deși pământul este același.

Numele este simplu: Parcul Rozelor, adică parcul trandafirilor. În maghiară era Rózsák tere, în germană Rosenplatz. Cele trei nume amintesc că acest oraș și-a schimbat stăpânii și limbile în memoria celor încă în viață. Parcul a fost deschis în 1891, când trandafirul era o plantă la modă și fiecare oraș european care se respecta avea un rozariu. Timișoara, pe atunci parte din Austro-Ungaria, voia și ea unul. Locul ales era o bucată de teren între marginea construită a Elisabetinului și digul Begăi, teren care fusese grădini și livezi. Amenajarea era formală, cu straturi tăiate în forme geometrice și alei de pietriș între ele. Trandafirii nu erau autohtoni; erau cultivare, majoritatea din pepiniere germane și franceze, alese pentru înflorire repetată și parfum.

Ce s-a întâmplat cu trandafirii

Parcul a supraviețuit Primului Război Mondial, schimbării granițelor din 1920 și perioadei interbelice. Nu a supraviețuit celui de-al Doilea Război Mondial și anilor care au urmat. Timișoara a fost bombardată de Aliați în 1944, iar parcul a fost avariat; straturile de trandafiri au fost săpate sau călcate în picioare. După război, noile autorități comuniste nu au avut prea mult interes pentru o grădină formală de trandafiri. Spațiul a fost folosit în alte scopuri. Prin anii 1960, mare parte din amenajarea originală dispăruse. Teatrul de vară care se află acum la capătul nordic al parcului a fost construit în acea perioadă, o scenă funcțională de beton cu o zonă de spectatori curbată, și a ocupat spațiul care fusese straturi de trandafiri. Parcul se mai numea Parcul Rozelor, dar trandafirii erau o amintire.

Replantarea a venit după 1989. În anii 1990 și 2000, orașul a început să restaureze parcul. S-au tăiat straturi noi și s-au plantat trandafiri noi. Soiurile pe care le vezi astăzi sunt un amestec de vechi și nou: hibrizi de ceai, floribunda, câțiva trandafiri arbustivi și câțiva cățărători pe pergola de lângă teatru. Etichetele nu sunt întotdeauna exacte, iar unele s-au degradat. Dar straturile sunt pline în iunie, ceea ce este momentul în care ar trebui să vii dacă vrei să vezi parcul așa cum a fost menit să fie văzut. Primul val este cel mai bun; până în august, cei cu înflorire repetată oferă un al doilea spectacol, mai subțire, iar căldura le-a luat din prospețime.

Teatrul de vară este la capătul nordic al parcului, o cuvă mică de trepte de beton care se uită la o scenă cu un perete din spate care cândva avea acoperiș. Este folosit vara pentru concerte, teatru și ocazional proiecții de film. Acustica nu este bună. Scena dă spre un bulevard aglomerat, iar zgomotul traficului pătrunde. Dar într-o seară caldă, cu straturile de trandafiri în spate și cerul încă luminos la ora nouă, funcționează. Teatrul nu este frumos. Este o bucată de infrastructură din anii 1960, cârpită și vopsită. Dar este folosit, ceea ce nu se poate spune despre multe astfel de scene din parcurile românești. Scaunele sunt de beton; ia o pernă dacă intenționezi să stai.

Cartierul din jur

Elisabetin nu este un cartier bogat. A fost construit pentru muncitori și funcționari, iar arhitectura reflectă asta: clădiri de apartamente cu trei și patru etaje de la începutul secolului XX, unele cu curți, unele cu magazine la parter. Străzile poartă nume de flori și copaci — Strada Trandafirilor, Strada Lalelelor, Strada Viilor — ceea ce este fie fermecător, fie sentimental, în funcție de dispoziție. Parcul este singurul spațiu verde de oarecare dimensiune. Este folosit de oamenii care locuiesc în blocurile din jur: mame cu cărucioare, bătrâni care joacă șah la mesele de beton de lângă intrare, adolescenți care stau pe zidul de-a lungul Bulevardul Vasile Pârvan. Dimineața, înainte de căldură, sunt alergători. Seara, sunt cupluri.

Parcul spune despre Elisabetin ceva ce clădirile nu spun. Cartierul este dens, construit, iar vara căldura se așază peste el. Străzile sunt în mare parte lipsite de copaci. Parcul Rozelor este o excepție: are copaci bătrâni, inclusiv câțiva platani și tei mari, iar umbra pe care o oferă este motivul pentru care vin mulți oameni. Trandafirii sunt ornamentul, dar copacii sunt funcțiunea. Într-o zi fierbinte de iulie, băncile de sub tei sunt pline, iar straturile de trandafiri sunt goale. Nu este un eșec al parcului. Este un semn că parcul este folosit pentru ceea ce este menit un parc.

Trandafirii înșiși nu sunt etichetați în vreun mod sistematic. Nu există un catalog de rozariu, nicio hartă a soiurilor. Vei vedea roșuri închise, roz pal, galben și câțiva trandafiri dungiți care par că aparțin unui alt secol. Unii sunt parfumați; mulți nu. Soiurile moderne au fost create pentru rezistență la boli și înflorire repetată, iar parfumul a fost sacrificat. Dacă vrei parfum, caută straturile mai vechi de lângă intrarea sudică, unde au fost replantate unele dintre soiurile originale. Sunt mai sensibili la pata neagră și făinare, iar spre sfârșitul verii arată obosiți. Dar în iunie, sunt cel mai bun lucru din parc.

Trandafirii sunt ornamentul, dar copacii sunt funcțiunea.

Practic

Parcul este deschis tot timpul. Nu există poartă, program de vizitare sau taxă de intrare. Este un parc public în sensul obișnuit. Straturile de trandafiri sunt la apogeu de la sfârșitul lui mai până la mijlocul lui iunie, și din nou, mai puțin spectaculos, în septembrie. Iulie și august sunt fierbinți, iar parcul este mai bun dimineața devreme sau seara târziu. Nu există cafenea în interiorul parcului, dar sunt magazine pe Bulevardul Vasile Pârvan și pe Strada Ștefan cel Mare, la câteva minute de mers. Cea mai apropiată stație de tramvai este la Piața Nicolae Bălcescu, pe linia care circulă de-a lungul bulevardului. Toaletele sunt o problemă; nu există niciunul în parc, iar cele mai apropiate facilități publice sunt în hala de piață de la Piața Bălcescu, care nu este întotdeauna curată.

Parcul nu este o destinație în sine. Este un parc de cartier și este cel mai bine vizitat ca parte a unei plimbări prin Elisabetin. Dacă ești în Timișoara pentru câteva zile, ai putea veni aici după ce vezi Piața Unirii și catedrala, și înainte sau după cartierul Fabric. Este o plimbare de douăzeci de minute de la centrul orașului, peste Bega și de-a lungul Bulevardul Vasile Pârvan. Plimbarea nu este frumoasă — bulevardul este aglomerat, iar clădirile sunt obișnuite — dar este reală. Elisabetin nu este un cartier muzeu. Este locul unde oamenii trăiesc.

Ce spune parcul despre cartier este simplu: spune că până și un district dens, muncitoresc, are nevoie de un loc să stai sub un copac. Trandafirii sunt un bonus. Au fost plantați în 1891 pentru că un oraș voia să fie elegant. Au fost distruși pentru că istoria nu este elegantă. Au fost replantați pentru că cineva a decis că un parc numit Rozelor ar trebui să aibă trandafiri. Aceasta nu este o narațiune grandioasă. Este povestea majorității parcurilor din majoritatea orașelor. Dar este adevărată și merită o vizită.